stropi de tristeţe
o vreme închisă afară, norii cenuşii ameninţau cu ploaie, chiar începuse că cadă câţiva stropi. niciodată nu mi-a plăcut vremea aceasta deşi unii o consideră romantică…
aveam de făcut un drum deşi nu aveam chef dar era o necesitate. mi-am luat o geacă groasă pe mine şi am ieşit încurajându-mă. am prins viteză de cum am ieşit din curte dar ploaia devenea din ce în ce mai deasă cu fiecare metru cu care îl parcurgeam făcându-mi parcă în ciudă.
ajung în dreptul lui, un bărbat la vreo 55 de ani, era tare amăgit, punea într-un cărucior câteva bucăţi de lemne sculpate cu foc. nu pot să nu mă opresc să-l salut. mă salută şi-mi zice “a ars tot” arătându-mi locul unde odinioară îşi avea căsuţa şi unde se vedeau doar urmele roţilor unui buldozer care a curăţat locul cu o sobrietate ieşită din comun… da, o căsuţă mică şi sărăcăcioasă, dar avea un loc unde să stea, avea un acoperiş deasupra capului, atât el cât şi familia sa. “ştiu, am auzit” îi zic timid după care îl întreb “ce o să faceţi acuma” iar el uitându-se la mine şi cu un glas destul de optimist “o să mă apuc de construit în curând”. m-am mai uitat o dată pe locul viran unde doar un câine lătra, destul de confuz însă, chiar şi el se gândeşte oare ce s-a întâmplat aici…
am rămas şi eu fără cuvinte… dau să plec mai departe, îl salut din nou iar el îmi răspunde după care îmi zice “uite, a început ploaia”… “da…” îi zic lăsându-l să-şi termine de încărcat căruciorul iar la plecare mi-am aruncat ochii spre mâinile lui ce erau negre de la amprenta lăsată de foc pe lemne… ce destin…
off, deja au apărut bălţile…