Pe drum…
“Închideţi uşa vă rog”, zise ea cu un glas răguşit, făcând un semn cu mâna care să confirme ceea ce a spus… după care ne-a invitat să luăm loc pe nişte fotolii foarte moi, cred că erau cu apă sau cu ceva gel în interior…
Eu încă aveam un nod în gât ce mă făcea să-mi amân primul cuvânt rostit în acest birou în timp ce Marc`o i-a înmânat timid dosarul ce-l avea în mână.
Miki scrisese rapid ceva pe o foaie şi mi-o dă să citesc: “Nu vorbiţi nimic în plus, sunt camere peste tot şi nu vreau sa avem necazuri!” Citeşte şi Marc`o după care îi înmânez foaia fostei neveste.
Atunci într-o greacă aproape perfectă o întreb “de ce?” la care ea “o să înţelegi tu odată, nu îţi dau explicaţii acuma! O să vă fac un disc cu tot ce aveţi nevoie şi mâine dimineaţă vreau să fiţi înapoi în ţară, s-a înţeles?”
Am aşteptat cuminţi pe fotolii CD-ul şi am plecat imediat fără a-i mai pune vreo întrebare şi înainte să plec m-am întors capul spre ea dar nu s-a uitat cum părăsim biroul ci şi-a aţintit ochii în masă puţin tristă însă o tristeţe sobră. Am ieşit rapid din birou şi am părăsit spitalul cu destinaţia hotel, ne-am făcut bagajele şi am plecat la aeroport nu înainte de a vinde maşina unui chelner ce i-am promis că o să i-o lăsăm când vom pleca înapoi în SUA. La ora la care scriu aceste rânduri sunt în avion în drum spre ţară, am reuşit să ne uităm puţin peste CD, cazul acesta o să îl dezbatem zilele următoare la Sediu după care o să pubicăm concluziile referitoare la acest caz în perioada următoare.
Oricum întrebările îmi invadează mintea, “cum a ajuns Miky în Viet Nam?”, “ce căuta la spital?”, “de ce ne-a dat datele acestea?”… , din păcate fără răspunsuri, răspunsuri pe care cred că nu le vom afla niciodată…
G out!
Nume de cod: 2017070408