Dorul de el atingea cote nebănuite. Nimeni nu ştia ce e în sufletul ei, nici cea mai bună prietenă a sa Nicole nu simţea cât de distrusă-i era inima. Ştia că suferă dar nu se gândea niciun moment cu adevărat ce cancer îi topea sufletul. Oricum n-ar fi înţeles întru totul ce se petrecea în subconştientul ei.
Nu se exterioriza niciodată, însă în camera ei îşi începea în fiecare seară ritualul cu lacrimi… Stătea întinsă pe pătura de mătase şi privea cu ochii umezi tavanul pictat parcă într-o zi de toamnă şi contempla… Chiar şi această culoare brună îi dădea o stare de tristeţe… “O să dau ordin să-mi redecoreze camera” îşi zicea în fiecare seară, dar a doua zi “uita” de tot…
Plânsul o mai liniştea dar fantomele gândurilor din trecut o urmăreau pretutindeni. Nu putea să scape de râsul lor ce-i acaparau mintea, îi sugea încetul cu încetul fiecare urmă de optimism.
Cei de la Palat încercau să-i explice că el nu mai e, că a murit, chiar au vrut să-i prezinte dovezi dar ea nu vroia să audă aşa ceva, nu se împăca cu ideea că el nu mai este, ştia că trăieşte si că într-o zi va veni şi-i va netezi mintea tulburată de dorul lui.
Curtenii chiar au încercat să-i mai aline suferinţele (măcar cele trupeşti) dar toate încercările lor s-au prefăcut în scrum, fiecare atingere a unui străin îi provoca repulsii (chiar şi cea mai inocentă), nu accepta pe nimeni, prefera să se afunde în singurătate şi să-şi aline singură fanteziile, între lacrimi şi zâmbete perfide dar izvorâte din dragostea pentru jumătatea sa!
Nu-l înşelase niciodată, nici măcar cu gândul şi spera că va veni şi ziua când va simţi din nou sărutul lui fierbinte sau îmbrăţişarea sa puternică…
Se săturase de vise, vroia realitate. Îl vroia pe el!