Ploua afară…! O ploaie acidă cădea peste sufletul ei răvăşit de durere transformându-l… “De ce, de ce a trebuit să fie aşa, de ce destinul meu a urmat o altă cale?” îi repeta lui. Nici lacrimi nu mai avea, i-au secat de mult, doar sunetul unui plâns nevinovat se auzea timid…
El o privea neştiind cum s-o ajute, nu-i păsa de ploaia rece ce-i obturau hainele, se uita fix la ea şi încerca să scoată câteva cuvinte dar nu putea, parcă cineva îi ferecase vorbele. Era un mut suferind. Îndura alături de ea dar nu putea s-o consoleze defel, îi era frică să facă vreun gest.
O linişte creată parcă artificial se aşternuse de câteva clipe peste acel perimetru învizibil în care se aflau cei doi, doar stropii ce cădeau din cenuşiul cerului întrerupeau acea tăcere blândă.
La un moment dat parcă mecanismul vocii începu să pornească şi în câteva secunde îi răsăriră şi cuvintele: “Ştii, suntem doar nişte pioni într-o lume relativă, nişte pioni într-un joc al Universului, un joc în care unii câştigă, alţii pierd dar nu toată lumea joacă corect, unii mai şi trişează, chiar mulţi aş spune, însă acest joc continuă, poate data viitoare o să câştigi tu! Ştiu că tu joci întotdeauna corect…”
Îşi ridica privirea din pământ şi se uită la el. Părea că înţelege dar sufletul ei era foarte rănit şi cicatricea n-avea să se vindece prea repede. Ploua în continuare. Era o ploaie acidă…