A fost odată! A FOST… Cu siguranţă că acele lucruri nu se vor “evapora” din mintea sa! Sunt sigur… Privea un colţ de cer încercând să “evadeze” pentru câteva secunde într-o altă lume… Un fel de pauză de cafea… Zâmbi, ca şi cum şi-ar aminti ceva frumos! Avea nevoie de astfel de amintiri! Nu e nimic rău să ai şi nostalgii, nu-i aşa? Dar ele nu trebuie să înlocuiască prezentul actual… Cu bune şi rele! Din păcate sunt şi rele! Dar zâmbetul ei desprins dintr-o poveste scurtă a făcut să înţeleagă că trebuie să fie în ton cu aceste vremuri! Un zâmbet însemna enorm! Era ca o vrajă. – Vezi că se poate, spuse el! – Ha, ha! Tu de fiecare dată ai dreptate! Vezi, de aceea m-am îndrăgostit de tine! îi răspunse fata.

Pe umeri pletele-i curg râu -
Mlădie ca un spic de grâu,
Cu şorţul negru prins în brâu,
O pierd din ochi de dragă.
Şi când o văd, înnebunesc;
Şi când n-o văd, mă-nbolnăvesc,
Iar când merg alţii de-o peţesc,
Vin popi de mă dezleagă.

La vorbă-n drum, trei ceasuri trec -
Ea pleacă, eu mă fac că plec,
Dar stau acolo şi-o petrec
Cu ochii cât e zarea.
Aşa cum e săracă ea,
Aş vrea s-o ştiu nevasta mea,
Dar oameni răi din lumea rea
Îmi tot închid cărarea.

Şi câte vorbe-mi aud eu!
Toţi fraţii mă vorbesc de rău,
Şi tata-i supărat mereu,
Iar mama la icoane
Mătănii bate, ţine post;
Mă blestemă: -”De n-ai fi fost!
Eşti un netot! Ţi-e capul prost
Şi-ţi faci de cap, Ioane!”

Îmi fac de cap? Dar las’ să-mi fac!
Cu traiul eu am să mă-mpac
Şi eu am să trăiesc sărac,
Muncind bătut de rele!
La fraţi eu nu cer ajutor,
Ca n-am ajuns la mila lor -
Şi fac ce vreau! Şi n-am sa mor
De grija sorţii mele!

Mă-ngroapă fraţii mei de viu!
Legat de dânsa, eu să ştiu
Că am urâtei drag să-i fiu?
Să pot ce nu se poate?
Dar cu pamântul ce sa faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!

Ori este om, de sila cui
Să-mi placă tot ce-i place lui!
Asa om nici vlădică nu-i
Şi nu-i nici împăratul!
Să-mi cânte lumea cate vrea,
Mi-e draga una şi-i a mea;
Decât să mă dezbar de ea,
Mai bine-aprind tot satul!

George Coşbuc  (din volumul  ”Balade şi idile” apărut în 1899)

De ce-ţi sunt ochii verzi -
Coloarea wagnerianelor motive -
Şi părul negru ca greşeala imaculatelor fecioare?
De ce-ţi sunt buzele pătate de violete trecătoare?
Şi mâinile de ce-ţi sunt albe ca albul tristelor altare
Din Babilon,
Şi din Ninive?

De ce, când plângi,
În plânsu-ţi moare o-ntreagă lume de petale
De trandafiri,
De chiparoase,
De nuferi albi
Şi crizanteme?…
De ce, când plângi,
Cu tine plânge tristeţea blondelor opale,
Iar torţele aprinse-n umbra castelelor medievale
Se sting suflate ca de groaza demoniacelor blesteme?…
De ce, când cânţi,
Cu tine cântă un infinit de armonii
Ce năvălesc tumultoase
Din golul zărilor,
Din astre,
Din zborul păsărilor albe,
Din fundul mărilor albastre,
Din lumea morţilor,
Din lumea părerilor de rău târzii?

Şi când stai ochi în ochi cu-amanţii – poeţi

Ce-ţi cântă ochii,
Părul
Şi buzele -
Când te-nfioară cuvintele ce n-au fost spuse,
Când in penumbra violetă a trioletelor apuse
Pui într-o cumpănă Minciuna
Şi-ntr-altă cumpănă-Adevărul,
De ce te pleci spre cel mai tânăr dintre poeţi,
Şi-i strângi cu sete
În palme capul,
Ca-ntr-o gheară de vultur însetat de sânge,
Şi dinţii tăi
De ce-i pictează, în rozu-obrajilor, motive
Asiriene,
Din poemul trăit de sfintele poete
În noaptea-altarelor păgâne
Din Babilon
Şi din Ninive?…

Ion Minulescu (din volumul “Romanţe pentru mai târziu” – 1908)

Sunt nostalgic…

- pentru că am crescut şi nu mai pot să zâmbesc din tot sufletul, umbra aceea de copil aproape că dispare de pe peretele vieţii;
- deoarece acea aleee era exact ca atunci, şi asta m-a făcut să stau câteva secunde şi să privesc, amintindu-mi;
- pentru că sunt aproape de ziua aceea când voi primi DA-ul în dar după o frumoasă poveste desprinsă parcă din scenarii a unor vechi clasici;
- chiar şi atunci când aud susurul acelei ape scăldate în razele de soare din vara călduroasă;
- pentru că timpul îşi schimbă mai mereu formele;
- şi aşa aş vrea să fiu mereu, adâncit în acea perfectă muzicalitate a gândurilor, a viselor, a ideilor sau a lucrurilor mărunte… ;
- chiar dacă uneori îmi pun unele întrebări;
- şi nu-mi ascund sentimentele, aş vrea uneori să mă implic… în orice… dar parcă nu sunt destul de tare pentru a trece de anumite bariere emoţionale şi nu numai…
- pentru că îmi pasă!

Uneori, scăpat din carapacea de rebel, fără a-mi face simţită prezenţa încerc să ies din acea umbră anonimă… deşi ştiu că mai nimeni nu-mi va simţi prezenţa… Nici nu se poate astfel, cam de fiecare dată eram ascuns, puţin blând, puţin visător dar întotdeauna cu gânduri bune…
Dar şi aşa, sunt situaţii în care am aprins filamentul greşit, cu toate că acţiunile mele erau dintre cele mai paşnice. Ştiam că o dată voi face acest lucru, că voi lăsa urme de acid în suflete, dar nu acesta îmi era scopul, nici pe departe, aerul meu pacifist mă trădează, chiar şi când eram ascuns sub umbra aceea…
Deocamdată trebuie să îndrept o faptă… deşi, se-ul meu îmi şopteşte că nu am greşit cu nimic!

Am avut un flash-back în timp, undeva prin 1988, la ceas de vară, după o rapidă şi caldă ploaie în care soarele puternic tocmai îşi făcuse apariţia şi se reflecta pe o baltă formată într-o adâncitură din beton creând un ecran în care se dezmierdau câţiva trandafiri răcoriţi!

Într-o lumină clară şi pură se prezentau ca într-o filosofie simplă imagini despre rostul vieţii, despre bine, despre realităţi pozitive, despre muncă şi adevăr. Cine avea ochi pentru aceste lucruri înţelegea, cine nu, căuta alt Ecran!

Ploua afară…! O ploaie acidă cădea peste sufletul ei răvăşit de durere transformându-l… “De ce, de ce a trebuit să fie aşa, de ce destinul meu a urmat o altă cale?” îi repeta lui. Nici lacrimi nu mai avea, i-au secat de mult, doar sunetul unui plâns nevinovat se auzea timid…
El o privea neştiind cum s-o ajute, nu-i păsa de ploaia rece ce-i obturau hainele, se uita fix la ea şi încerca să scoată câteva cuvinte dar nu putea, parcă cineva îi ferecase vorbele. Era un mut suferind. Îndura alături de ea dar nu putea s-o consoleze defel, îi era frică să facă vreun gest.
O linişte creată parcă artificial se aşternuse de câteva clipe peste acel perimetru învizibil în care se aflau cei doi, doar stropii ce cădeau din cenuşiul cerului întrerupeau acea tăcere blândă.
La un moment dat parcă mecanismul vocii începu să pornească şi în câteva secunde îi răsăriră şi cuvintele: “Ştii, suntem doar nişte pioni într-o lume relativă, nişte pioni într-un joc al Universului, un joc în care unii câştigă, alţii pierd dar nu toată lumea joacă corect, unii mai şi trişează, chiar mulţi aş spune, însă acest joc continuă, poate data viitoare o să câştigi tu! Ştiu că tu joci întotdeauna corect…”
Îşi ridica privirea din pământ şi se uită la el. Părea că înţelege dar sufletul ei era foarte rănit şi cicatricea n-avea să se vindece prea repede. Ploua în continuare. Era o ploaie acidă…

Pe 04.03.2007 am încercat să scriu o chestie SF. A doua din biografia mea. Prima a fost pe la sfârşitul anilor 90. Nici atunci şi nici acum nu am reuşit să le termin.
Atunci a finalizat-o prietenul Claudiu T. aka @lien într-un mod destul de interesant şi care l-ar face invidios şi pe Ray Bradbury. Nu ştiu dacă a publicat-o la el pe blog, nu-mi mai aduc aminte dar a ieşit bine acel titlu…
Căutând ceva prin arhiva mea virtuală am dat “Călătoria”, are un iz de SF, dar prea puţin, e neterminată şi cred că aşa va rămâne, dacă nu se găseşte careva să-i dea de capăt şi la asta…

Deodată m-am simţit prins ca într-un vârtej, în sfârşit reuşisem, mica mea minune funcţiona. Dumnezeule îţi mulţumesc pentru acest dar. Am lucrat la maşinărie 6 ani… Ce putea fi mai frumos decât să te întorci în timp în anii liceului. De la vârtej şi de la lumina slabă roşiatică am leşinat. Nu ştiu cât am stat inconştient. Ca prin vis aud o voce: “Trezirea, e ora 6″. Nu dau importanţă, îmi plăcea acea stare. “Trezirea, n-auzi? Of, iară avem scandal de dimineaţă”. Era vocea mamei mele… Deschid leneş un ochi şi privesc la ceasul de pe mână. Îl deschid brusc şi pe al doilea. Era ceasul meu din liceu, un ceas electronic cu 16 melodii. Sar din pat ca ars. Reuşisem. Iau un ziar în mână de pe masă. Mă uit la dată. E 27 ianuarie 1996.
- Trezirea că arunc apă pe tine…
- Cobor imediat mamă…
- OK, am pregătit micul dejun!
- Ai făcut cafea? Vreau una tare….
Oops, cafea, eu, la 17 ani? Hm… am comis-o… “Glumeam” strig eu încercând să repar ultima frază rostită…
- Haide odată că iar o să întârzii
- Acum mă îmbrac…
Mă duc până la baie şi îmi arunc ochii în oglină. Eram eu, în 1996, dar nu eram copil, eram maturul anului 2007. Ce mă fac? La faza asta nu m-am gândit… Grav era că aveam barba. Trebuia să mă bărbieresc. Nu puteam apărea aşa. Căutam un aparat pe undeva, de-al tatălui meu. Găsesc unul de unică folosinţă şi mă rad rapid, fară spumă. M-am iritat în două locuri, dar găseam eu cuvinte să-i rostesc mamei mele dacă mă-ntreabă ceva…
Eram puţin derutat şi puţin emoţionat. Am ieşit din baie şi m-am îndreptat spre bucătărie să-mi iau pachetul pentru şcoală. Aveam o şapcă pe cap cu cozorocul atârnat peste faţă
- Bună mamă!
- `neaţa. Vai da` ce-i cu tine de araţi aşa distrus?
- Am învăţat toată noaptea, ştii doar că azi am test la algebră, i-am răspuns eu pe o voce modificată
- Eşti răguşit, sau ce vorbeşti aşa.
- Sunt, de ieri, de la fotbal.
- Ai fost ieri la fotbal? Nu mi-ai spus nimic.
- Eh… dă-mi pachetul că plec, sunt foarte obosit şi nu am chef de discuţii…
- Eşti ciudat în dimineaţa asta…
„Dacă ai ştii tu”, îmi zic în gând…
Îmi iau rucsacul în spinare şi pornesc înspre spre staţia de autobuz. Deodată aud în spate o voce, imi striga numele.
- Aşteaptă-mă, unde te grăbeşti aşa…
- Haide, te aştept – era prietenul meu Johnny, cel ce avea să plece din ţară în 2002…
- Ce faci drace?
- Iacă, la şcoală-n, azi am test. Toată noaptea am învăţat. Tu, cum de vii cu ăsta?
- M-ascultă şi pe mine, am doi de 3 la fizică, tre să-mi scot media că altfel o iau pe coajă acasă…
- Te-nţeleg. Dar dacă ai fi lăsat-o mai moale cu pescuitul şi ai fi învăţat cât de cât în timpul anului nu ajungeai aici…
- Hai mă, tu-mi dai lecţii, aminteşte-ţi de mediile de la biologie dintr-a X-a
- La mine a fost altceva, o şti şi tu. Profa aia…
- Eh, şcoala vorbea că i s-a pus pata lu` baba pe tine! De ce nu ţi-ai pus mintea cu ea….? Aşa nu mai aveai treabă!
- Eşti nebun, să-mi spurc corpul cu stafida aia! Mai bine corigent! O rezolv io cumva, poate o prind pe babă în toane bune!

Dorul de el atingea cote nebănuite. Nimeni nu ştia ce e în sufletul ei, nici cea mai bună prietenă a sa Nicole nu simţea cât de distrusă-i era inima. Ştia că suferă dar nu se gândea niciun moment cu adevărat ce cancer îi topea sufletul. Oricum n-ar fi înţeles întru totul ce se petrecea în subconştientul ei.
Nu se exterioriza niciodată, însă în camera ei îşi începea în fiecare seară ritualul cu lacrimi… Stătea întinsă pe pătura de mătase şi privea cu ochii umezi tavanul pictat parcă într-o zi de toamnă şi contempla… Chiar şi această culoare brună îi dădea o stare de tristeţe… “O să dau ordin să-mi redecoreze camera” îşi zicea în fiecare seară, dar a doua zi “uita” de tot…
Plânsul o mai liniştea dar fantomele gândurilor din trecut o urmăreau pretutindeni. Nu putea să scape de râsul lor ce-i acaparau mintea, îi sugea încetul cu încetul fiecare urmă de optimism.
Cei de la Palat încercau să-i explice că el nu mai e, că a murit, chiar au vrut să-i prezinte dovezi dar ea nu vroia să audă aşa ceva, nu se împăca cu ideea că el nu mai este, ştia că trăieşte si că într-o zi va veni şi-i va netezi mintea tulburată de dorul lui.
Curtenii chiar au încercat să-i mai aline suferinţele (măcar cele trupeşti) dar toate încercările lor s-au prefăcut în scrum, fiecare atingere a unui străin îi provoca repulsii (chiar şi cea mai inocentă), nu accepta pe nimeni, prefera să se afunde în singurătate şi să-şi aline singură fanteziile, între lacrimi şi zâmbete perfide dar izvorâte din dragostea pentru jumătatea sa!
Nu-l înşelase niciodată, nici măcar cu gândul şi spera că va veni şi ziua când va simţi din nou sărutul lui fierbinte sau îmbrăţişarea sa puternică…
Se săturase de vise, vroia realitate. Îl vroia pe el!