Rezolvând leapşa propusă de Tovarăşa Bianca, mi-a ieşit în cale numele DJ-iţiei mele preferate Marusha si mi-am amintit de celebrul concert pe care artista l-a avut în Discoland – Timişoara din ianuare 2002, cel mai tare eveniment muzical la care am luat parte, practic a fost ceva unic şi probabil că nu va fi egalat de niciun alt eveniment. La acel partz am avut puterea să dansez de la 11 seara pâna pe la 6 dimineaţa, iar la plecare am foar foarte fericit pentru că am reuşit să-i “fur” o îmbrăţişare şi un autograf pe care l-am primit pe pliantul de prezentare al evenimentului.

Astăzi am făcut curăţenie în grădină, marea curăţenie de primăvară înainte de sărbători şi printre altele am decis să facem o pauză de clisă friptă, că şi aşa aveam un superb foc de tabără… A fost ca pe vremuri, la un moment dat chiar am spus cu nostalgie: “La Ineu făceam des clisă pe stradă sau la deal…”
Chiar mi-e dor de o seară la lumina focului, preparând clasicul produs şi povestind una-alta… Oare când ne vom mai strânge iar cu toţii, ca în zilele bune?

Şi că tot a venit vremea faină, ar merge o piesă cu soare, mare şi fete frumoase, nu?

Mai scriam din când în când prin paginile acestui blog despre una din activităţile mele din trecut, aceea de “topist” ori aminteam pe ici pe colo când m-apucau nostalgiile trecutului de unele piese ce se regăseau prin clasamentele ce le-am realizat în perioada 1994-2002.
Îmi amintesc cu plăcere de primele melodii notate pe o bucată de hârtie, ori în spatele caietului de română pe care le-am descoperit urmărind MTV Top 20, vineri noaptea pe TVR 1. Asta era prin 1994… De la acele acorduri, cu hituri precum “Love is all around – Wet wet wet” sau “I like to move it – Reel 2 real” până la primele piese Eurodance ce mi-au făcut anii liceului mai coloraţi… Ce mai vremuri, ce mai formaţii: Ice MC, Cappella, Magic affair, Snap sau artişti precum Dr. Alban ori Haddaway… a fost o era interesantă în viaţa muzicii contemporane. Sau rave-ul … cu Marusha, RMB, Raver’s nature, Moby sau Westbam în prin plan… Şi mai erau şi cei de la The Prodigy la modă… WOW, parcă acuma simt cum se cutremura ringul de dans de zbenguilile sălbatice ale discipolilor… Pfff… ce ritmuri, ce imagine a Undergroundului…
De la prima casetă cumpărată, celebrul MTV top 10 – volumul 18, până la cunoştinţele ce mi le-am făcut la ţiganii din Piaţă să-mi “ţină” tot ce apare nou, chiar dacă lăsa de dorit calitate lor uneori… sau până la prima corespondenţă cu Radio 3 România Tineret, la emisiunea “Mai mult de 200 de minute – live”, o emisiune ce m-a maturizat puţin d.p.d.v. muzical şi mi-a clădit uşor-uşor cultura muzicală.
Şi mai erau şi verile din Ineu când stăteam ceasuri întregi cu ochii pe Viva şi cu ceva de notat în mână, să nu pierd vreo piesă noua… etc etc!
Dar, nu vreau acuma să fac o analiză a acelor vremuri de început, vroiam doar să trec în revistă piesele anilor ce au trecut din 1994 până în 2008 în varianta #S.T.Î.L.P.U., că şi aşa anul acesta face 10 ani de la înfiinţare şi tre` să mai amintesc de unele activităţi ce poartă pecetea actualei denumiri…

Anul 2008 – Coldplay – Lost

Anul 2007 -Matchbox Twenty – How far we`ve come

Anul 2006 – Pink – Who knew?

Anii 2005-2003 – nu am ţinut niciun fel de statistici  referitoare la piesele preferate

Anul 2002 – t.A.T.u. – Nas ne dogonyat

Anul 2001 – Scooter – Posse (I need you on the floor)

Anul 2000 Darude – Sandstorm

Anul 1999 – Touch and go – Would you?

Anul 1998 – Scooter – How much is the fish?

Anul 1997 – Apollo 440 – Ain`t talkin bout dub

Anul 1996 – Scooter – Back in the UK

Anul 1995 – DJ Bobo – Love is all around

Anul 1994 – Maxx – No more (I Can`t Stand It)

Am să revin cu un articol scris pe Starlog pe 12 septembrie 2008, imediat după dubla confruntare a Naţionalei cu Lituania şi Feroe şi care se potriveşte perfect cu situaţia actuală de la reprezentativa de fotbal a ţării noastre.

Sssst! Parcă se aud încă ecourile din glasul lui Cristian Ţopescu după partidele pe care România le câştiga, încă se mai aud aplauzele spectatorilor îndreptate către Tricolori, mi-e dor de ei, de adevăraţii fotbalişti…
Mi-e dor de asemenea meciuri încântătoare pe care le făceau fotbaliştii români pe la mijlocul anilor ‘90, mi-e dor de niscai goluri spectaculoase sau chiar de zâmbetele “actorilor” după partidele câştigate…
Unde eşti tu Gică Popescu, tu, cu calmul tău sobru speriai orice adversar, indiferent de calibru, tu, cel care deţineai banderola de “căpitan” pe mână sub culorile Barcelonei? Belo, ne-ai lăsat şi tu, nu trecea nimic pe lângă tine, spunele şi celor de acum secretul tău că sunt tare aerieni, trec adversarii pe lângă ei ca acceleratul prin haltă, Petrescule, mai povesteşte-ne cum urcai în ofensivă când era nevoie să atacăm, mai spune-ne cum i-ai dat-o la Seaman în ultimul minut printre picioare în ‘98 pe când jucai la Chelsea sau cum i-ai îngenunchiat pe americani chiar la ei acasă. Rege Hagi, fără tine nu mai suntem aceeaşi, nu mai există altul ca tine, nu mai avem lider, ce ne facem acum dragă Gică, tu erai unicul căpitan, nu ne putem obişnui fără execuţiile tale imprevizibile sau pasele tale subtile, n-o să uităm niciodată acel gol magnific împotriva Columbiei. Aşa ceva nu se uită! Ilie Dumitrescu, mai vino prin cantonamente şi arată-le jucătorilor cum se bate o lovitură liberă, povesteşte-le cum i-ai bătut pe argentinieni de unul singur în faţa a 100 de mii de oameni, pe celebrul “Rose Bowl” din America.
Dorinele, ai renunţat şi tu la “Naţională”, noi credeam că tu eşti veşnic, jucai ca la 25 de ani, deşi tu aveai 38, însă prin evoluţiile tale nu se vedea că anii au trecut şi peste tine. Te-am vrea în dreptunghiul verde, tu ţineai tot mijlocul şi când era nevoie o mai “înţepai”, adu-ţi aminte de “ştachia” cu Anglia, când i-am bătut cu 3-2 în 2000.
Răducioiule, câte meciuri ne-ai câştigat tu, câte bucurii ne-ai adus prin golurile tale? Dacă se juca pe “golul de aur”, ne-am fi calificat în semifinale în 94, aminteşte-ţi de reuşita din minutul 110 cu norocoşii suedezi… O să zici “L-am lăsat pe Moldovan în locul meu”…. oh da, Moldo, ce le dădea şi el, îmi vine în minte importantul gol cu englezii (scor 2-1) din ‘98, după pasa lui Hagi.
De ce aţi plecat cu toţi? Lupescule, Prodane, Stelea pe unde mai sunteţi măi? Mă uit pe caseta tehnică şi nu vă mai găsesc, Gâlcă, Mihali, Selymes, şi voi aţi dispărut, nici pe voi nu v-a iertat timpul? Trebua să-l opriţi în loc, vă vroiam pe toţi la un loc măcar pentru partidele din aceste preliminarii. Cu siguranţă că aţi fi câştigat grupa şi ne-aţi fi scos pe toţi pe străzi după evoluţiile voastre!

No comment!

Ieri am primit o leapşă despre viaţa liceu de la Bianca şi i-am promis că în cursul zilei de astăzi am s-o rezolv…

Fără doar şi poate, cei 4 ani de pe vremea liceului au însemnat şi cea mai frumoasă perioadă de pe băncile şcolii, anii din facultate nu au reprezentat aproape nimic pentru amintirile mele, decât doar viaţa de cămin îmi mai aduc senzaţii pozitive din când în când…
Primul lucru ce mi-l aduc în minte la finalul clasei a XII-a e imnul ce mă chinuiam împreună cu Bene, Negoi şi Burza să-l terminăm pentru cursul festiv şi banchet. Zilele treceau şi săptămâna de final şi-a cerut drepturile…
Toate clasele de-a 12-a erau adunate în a XII-a D iar eu mă aflam la catedră împreună cu colegul Bene şi priveam mulţimea… era tare ciudat, nu eram genul de tip care să iasă în faţă iar acum trebuia să dau tonul la imn… Am avut emoţii doar la primul vers, după aceea mi-am intrat în “drepturi”… a ieşit excelent, chiar nu m-aşteptam la o asemenea reprezentaţie!
La banchet a fost la fel de frumos, din acest punct de vedere…
Nu pot să spun că am fost foarte trist la final de liceu, poate nu conştientizam că se terminase o nouă fază din viaţa mea, dar nici nu aveam planuri de viitor, mergeam la “ce vine”, pe “ţeavă” era să dau la facultă, dar condiţia ce mi-am pus-o era “Ori la Timişoara, ori deloc!”. Si am reuşit…
Din păcate, nu deţin în albumul foto personal decât câteva exemplare ce le-am realizat pentru sonet, neavând un aparat foto nu am reuşit să-mi strâng mai multe amintiri… iar de comod ce am fost nu am împrumutat de la colegi câteva exemplare să mi le sporesc… O bilă neagră, ştiu…

În imagine e interiorul sonetului meu cu mesajul “La revedere în anul 2008″, un mesaj ce, din păcate, nu l-am respectat, chiar dacă anul trecut se zvonea că această întâlnire va avea loc. Nu a fost aşa şi e păcat că ni s-a pierdut urma, şi dacă la 10 ani nu am fost în stare să ne strângem…. la 20 de ani… nu va fi nici atât. Cu toate astea, cu o parte dintre colegi m-am reîntâlnit prin diversele unghere ale acestui Arad şi am mai schimbat două vorbe… Se pare că moda aceasta a întâlnirilor de 10 ani ratate persistă prin Hidro, nu de mult m-am întâlnit cu o tipă din D (noi eram în F) şi la întrebarea despre întâlnirea de 10 ani mi-a răspuns negativ, semn că nu se mai pune aşa preţ pe acest “ritual”… Păcat…

Ce a însemnat liceul pentru mine, în câteva tag-uri: o importantă etapă a vieţii, de cunoaştere, de explorare a unor noi drumuri, dezamăgiri contopite cu bucurii, fotbal pe “Constructorul”, vacanţe unice şi de 5 stele la Ineu, descoperirea pasiunii pentru scris, corigenţele la chimie şi istorie (pe trimestre doar), bucuria de nedescris la afişarea rezultatelor la bacalaureat într-un an destul de “agitat” (_|_ Marga) şi “filmul” de la banchet ce mi-a rămas înregistrat, imaginea lui este la fel de clară şi acuma, la 11 ani de la primele clipe când am păşit pe covorul roşu, unde noi eram vedetele…

O vineri dintr-o după-amiază călduroasă însemna odată o călătorie de o oră şi jumătate cu trenul, cu destinaţia Ineu, după care îmi răcoream simţurile în apa magică de Criş, uitând în acelaşi timp de toate problemele şi de oboseala de peste săptămână şi totodată îmi încărcam moralul cu o valoare ce tindea spre maxim…!

Nu m-a prins astenia de primăvară, nici nu am căzut într-o nostalgie fără ieşire, nu am citit poezii de Bacovia şi nici nu m-am pus pe ascultat muzică lentă… pur şi simplu m-a apucat dorul de acele vremuri…
Am dat click pe youtube şi am pus nişte clipuri dance de la începutul anilor ’90 încercând să-mi spăl puţin urechile după sunetele de scârbă ce se dau pe la radio în momentul de faţă. Vreau să spun că cel mai mult urăsc ritmul ăsta nou cântat de Play & Win, Nick Kamarera, Morris etc, etc, lălăiturile băieţilor ce se cred mari macho în faţa fufelor ce se perindă ca şi traseistele pe lângă tiruri îmi întăreşte şi mai mult repulsia faţă de ei… Dar şi ăştia de la radiouri parcă-s făcuţi la şablon, absolut toţi dau aceeaşi muzică (nu mă refer la radiourile de pe net)… dar să nu deviez de la subiect că nu asta era ideea postului…
Ieri, când mă-ntorceam de la Timişoara de la un simpozion, cum căutam un post de radio în maşină dau de The Prodigy – Smack my bitch up. Zic “Wow, piesa asta nu am mai auzit-o la radio din mileniul trecut!” Din păcate, cum ne-îndepărtam de oraş semnalul era din ce în ce mai slab până a dispărut. Era pe 100 fm, nu ştiu dacă a fost post autohton, sârbesc or unguresc…
Reîntorcându-mă la clipurile mele, mi-am refăcut starea reascultând piese ce nu vor muri niciodată în mintea mea, piese pe care am crescut şi le voi “savura” de fiecare dată cu plăcere, sunetul lor mă va înveli într-o manta de bună-dispoziţie şi-mi va ridica moralul sau îmi va alunga stresul…
Sunt hituri cunoscute, Snap – Rhythm is a dancer, Dr. Alban – It’s my life, DJ Bobo – Everybody, Nana – Lonely , ca să numesc doar câteva dintre zecile de piese “fermecate”…
Eurodance-ul anilor `90 are ceva magic în chintesenţă, întotdeauna când aud asemenea ritmuri îmi răscoleşte sufletul în mod pozitiv, e un medicament împotriva stărilor apăsătoare, alungă urmele de depresie şi chiar de… criză financiară…
De curând, Dr. Alban şi Haddaway au scos un cântec-tribut despre curentul de care vă vorbeam, în care se simte puţină nostalgie a acelor vremuri, chiar dacă au apus cu mult timp în urmă… Enjoy!

Pe vremuri eram un împătimit al topurilor muzicale, realizând în fiecare săptămână câte un clasament de 10 locuri la început, după care poziţiile s-au înmulţit la 20, 50, 100, după care am revenit la un clasament cu 50 de locuri (100 de poziţii era prea mult).
Primul top l-am realizat la data de 12 iunie 1994 iar ultimul în 28 decembrie 2002, rezultând 447 de săptămâni.
Din 1998, de când am corespondat cu emisiunea “Mai mult de 200 de minute live” de pe Radio 3 România Tineret, topul a ajuns şi la ei şi timp de aproape 4 ani le trimiteam pe lângă impresiile despre emisiune sau muzică şi topul în cauză.
Astăzi am descoperit la mine-n noptieră arhiva topurilor… şi m-am gândit să trec în revistă şi pe blog aceste aspecte legate de micul hobby…
Vreau să pun pe blog prima poziţie a anilor în care topul l-a “petrecut” la radio cu menţinea că piesele de factură dance şi-au făcut de cap prin acest clasament ( e adevărat că n-am fost aşa mare fan al underground-ului dar nu mi-au plăcut nici piesele extrem de comerciale, eram undeva la mijloc).

1998 – Celine Dion – My heart will go on – 30 de săptămâni
Mi-a plăcut Titanicul şi nu se putea ca piesa să lipsească din top… şi a fost cea mai bună pe anul acela, vocea Celinei s-a mulat perfect pe soundtrack…

1999 – Touch and go – Would you? – 23 de săptămâni
O piesă dance ce merge foarte bine şi acuma la orice party/nuntă/discotecă…

2000 – Paffendorf – Where are you? – 19 de săptămâni
Un refren ce m-a înebunit total în acel an… woo woo woo woo wooooo…

2001 – Scooter – Posse ( I need you on the floor) – 23 de săptămâni
Am fost un mare fan scooter până aceştia s-au prostit total, aveam albumele lor pe casete (CD-uri de unde, erau scumpe ), cel de referinţă rămâne cel de debut “… and the beat goes on” (1995)

2002 – RMB – Redemption 2.0 – 20 de săptămâni
Varianta anului 2002 a celebrei piese rave, apărută în anul 1994… piesa originală e în top 5 personal…

Poate că o să mai revin cu cifre legate de aceste topuri, mai ales că am câteva caiete pline…