Fiincă luna lui august e considerată luna concediilor, astăzi m-am gândit să vin cu un post de vacanţă referitor la personajele clasice întâlnite pe mijloacele de transport. Cu siguranţă că şi voi v-aţi întâlnit cu unele dintre ele!

1. Babele cu coşări – De cum dă căldura, de cum se arată vremea bună, apar şi babele pe mijloacele de transport, ducând după ele coşări de diferite mărimi şi diferite culori. Cu ceapă, căpşuni, flori, lapte sau frunze de pătrunjel, ele sunt nelipsite din peisajul călătoriilor noastre. Iar când trebuie să coboare te roagă să le ajuţi să-şi dea jos marfa. Sunt enervante, uneori chiar nepoliticoase. În unele cazuri coşările pot fi înlocuite cu plase de rafie… Sunt cele mai clasice personaje, câteodată le mai întâlniţi chiar şi iarna!

2. Vânzătorii ambulanţi - Pot fi recunoscuţi foarte uşor, au o plasă în mână sau o geantă pe umăr… Şi aceştia pot fi împărţiţi în mai multe categorii:
- vânzătorii de pixuri, brelocuri, icoane – sau aşa-zişii surdo-muţi
- vânzătorii de seminţe, cutii cu leucoplast, napolitane sau ciocolată
- vânzătorii de ciorapi, chiloţi etc
- vânzătorii de ziare

3. Ciorditorii - Personaje ce acţionează de obicei în echipă şi în special în zonele aglomerate. Dacă după o călătorie cu tramvaiul/autobusul ai observat că îţi lipseşte portofelul, telefonul mobil sau ai geanta tăiată înseamnă că ai avut ghinionul să te întâlneşti cu ei. Nu-ţi mai rămâne decât să te îndrepţi spre cea mai apropiată secţie de poliţie pentru a raporta furtul. Şansele ca lucrurile să-ţi fie recuperate sunt foarte mici însă…

4. Cerşetorii – Nu fac excepţie de la regulă, ei pot fi întâlniţi pe orice mijloc de transport: tren, tramvai, metrou, trolebus sau autobus… mai puţin avion. Sunt şi aceştia de mai multe categori: fie sunt singuri, fie în grup…
Cei singuri pot fi:
- de obicei un borac nespălat ce îşi începe recitalul de cum s-a urcat în vagon şi uşile se închid, recital constând din următoarele fraze: “Ajutaţi-mă, în numele Domnului” sau “Sunt orfan şi nu am bani de mâncare” ori “Am X fraţi acasă şi suntem foarte săraci” etc, sau acelaşi borac recitând celebrele versuri:

Mamelor din lumea-ntreaga,
Eu va dau un singur sfat
Nu lăsaţi copii pe stradă
Din cauza unui bărbat.

Căci copilul fără mamă
E ca frunza fara plop.
Azi se naşte, mâine moare
Si nu-l poţi uita de fel.

Tristă este căprioara
Rătăcită printre munţi.
Dar mai trist este copilul
Care nu are părinţi.

- un tip “surdo-mut” înfigându-ţi un bilet în faţă după care-şi face una-două cruci apoi îşi întinde mâna…
- un handicapat târându-se pe podea în timp ce imploră călătorii să îi dea ceva mărunţi…

În grup poate fi – cazul clasic – O mamă cu 1-2 copii după ea, blindată cu câteva plase, de obicei copii sunt murdari şi dezbrăcaţi, dar în multe cazuri se poate observa chiar şi un nou născut sugând de la femeie… :-&

Va urma

Sâmbătă aveam un drum de făcut la Ineu, nu am mai călcat p-acolo de ceva vreme, aşa că era bine-venită o astfel de călătorie. Am ales ca mijloc de transport personalul de Gurahonţ de 8:13. Când am ajuns la gară, garnitura nu era trasă pe linie aşa că, după ce ne-am luat bilet am mai aşteptat vreo 10 minute pe peron. Din depărtare se observă agitaţie… două vagoane tip “motoare” parchează pe linia pe care trebuia să fie trenul nostru. Nu am luat în serios acţiunea gândindu-mă că ar putea fi doar o manevră a celor de la CFR, nicidecum că acea garnitură avea să ne ducă la destinaţie…
Am urcat, puţin descurajaţi de imaginea ce ni se arăta în faţă, o imagine desprinsă din trecut, la negativ însă, nemulţumirea călătorilor se citea în glas! Dacă ştiam ce troacă de tren va fi, cu siguranţă că mergeam la autogară pentru a schimba mijlocul de transport… Condiţiile din vagon au fost execrabile, scaunele erau extrem de murdare, coşurile de gunoi lipseau cu desăvârşire, la budă n-am fost că nu vroiam să-mi stric ziua dar am încercat să-mi imaginez cum ar fi înauntru, ce mai… se circula ca în anii `70…
Nu înţeleg cum la început de secol 21 să se circule într-un asemenea hal, într-o ţară ce se vrea europeană… E clar că ruta Arad-Brad e în regres continuu de la an la altul, probabil din cauză că, cică, nu e rentabilă… Se observă asta pe staţiile prin care am trecut, un aer sterp le-a cuprins, sunt ZECI de ani de când nu s-a mişcat un deget pentru imaginea lor, măcar un strat de vopsea sau o bancă recondiţionată ori o fereastră schimbată. Dar NIMIC! De exemplu, gara din Mocrea a dispărut de pe faţa pământului, doat fundaţia din beton se mai observă. În locul ei s-a ridicat la câţiva metri distanţă un “adăpost” pentru ploaie, construit în stilul celor din staţiile de autobus, dar din păcate doar cupola se sprijinea pe un schelet metalic, restul s-a distrus, ori s-a furat… Trist, dar din păcate, starea Naţiunii a cuprins şi căile ferate… O schimbare în bine în acest domeniu? Niciodată!

În urmă cu vreo 5 zile…

Vineri 13… mit sau realitate?
O zăpadă infinită mă-ntâmpina de dimineaţă, chiar ningea enervant. Mi-am băut cafeaua ca de obicei şi m-am dus în staţie, la tramvaiul de 7.28.
Dar aşteptarea avea să fie mult mai lungă de 5-6 minute cât aveam la dispoziţie pentru a-mi sorbi licoarea. Apare pe la 8.05 tramvaiul dar părea destul de “obosit”… La intrarea în Vladimirescu vatmanul ne-ndeamnă să părăsim vagonul cu destinaţia “tramvaiul din faţă”.
La 8.50 ajung la lucru…
Seara mă-ntorc cu tramvaiul de 17.55 dar surpriză, în locul celor doua curse cu numerele 10 şi 12 apare un vagon destul de mititel pe care erau trecute cele două cifre. Lumea deja începea să s-agite… ce mai… deja era full, înjurături în toate părţile… dar reuşim să ne “arhivăm”. M-am urcat printre ultimii, mă mulasem perfect pe bara de la uşă, nu puteam să mă mişc deloc! Vă daţi seama ce a fost când trebuia să urce şi alti oameni din următoarele staţii…
Vreo 3 opriri mai încolo se urcă o grasă într-un stil canibanic, mai mai să-mi rupă geanta: “Urcaţi mai sus”, urla femeia (?) după care se-mpingea cum văzuse la TV la luptele de sumo. I-am zis şi eu vreo două… şi mi-am continuat înjurăturile în gând. Tramvaiul ajunge la Calul Bălan. De aici… surpriză… toată lumea jos şi-”mbarcarea” în autobuz. Călătorii deja se manifestaseră violent în vorbire, înjurăturile se auzeau pe fiecare metru pătrat. Afară un viscol ca-n reclamele de la televizor. Am aşteptat vreo 10 minute şi după autobuzul care să ne ducă la destinaţie. Potopul de sudălmi s-a abătut şi asupra şoferului care, săracul n-avea nicio vină decât aceea că se afla acolo.
Pe drum erau înşirate tramvaiele inerte mai, mai ca la depoul de “sub pod”… ulterior aflasem că a deraiat garnitura de 12.20 (unele surse spuneau că era tramvaiul de 2, adevărul era undeva la mijloc) şi de acolo a pornit tot carambolul … şi era ora 6, deci în atâta timp cei de la CTP nu au reuşit să intervină şi să rezolve problema! Tipic autohton, i-au prins nepregătiţi…

Săptămâna asta, aceeaşi linie, aceeaşi oră matinală…

De vreo 2 zile cei de la CTP s-au gândit la noi experimente pe cobaii de pe Ghioroc-Arad, au introdus un tramvai (probabil d-ăsta “nou”, ce tocmai l-au importat de la austrieci) foarte neîncăpător, deja e full când ajunge în Mândruloc! Ce să mai zic când trebuie să-i “adune” pe navetiştii de la Vladimirescu… Deci tot drumul meu, şi nu numai, e un calvar, un reality show bun de MTV dar fără premii. De fapt, chiar cei de la CTP ar trebui să ne premieze pentru că în fiecare zi ne prezentăm la “filmări” la oră fixă, nu întârziem niciodată şi jucăm după un scenariu bine stabilit!

Azi diminează a fost o înghesuială ca niciodată, am scos telefonul şi am făcut vreo câteva poze pentru a le posta pe această pagină. Îmi cer scuze pentru calitatea lor dar au fost imortalizate cu un telefon mobil mai puţin performant şi nici poziţia pe care o aveam nu-mi dădea posibilitatea de a prinde cadre mai bune. O să revin pe viitor şi cu alte imagini, deoarece sunt sigur că voi mai avea ocazia să o fac…

… spre mijlocul tramvaiului

… uşa lateral stânga

… uşa lateral dreapta

… tot la mijloc

Aveam de făcut o cursă Oradea-Valea lui Mihai. Personalul de Baia Mare m-aştepta cuminte… chiar dacă am ajuns în ultimul moment.
Din afară garnitura îmi transmitea ce aveam să întâlnesc şi în vagon, de la primul pas pe care-l fac mi se deschide un univers mai mult decât sumbru. “Pare aglomerat” îmi zic, după ce străbat cu privirea vreo trei compartimente. Într-unul, o ţigancă-şi hrănea direct de la sursă boracul proaspăt născut fără să-i pese de privitori sau de oamenii dinăuntru. În alt compartiment un bărbat (de aceeaşi etnie) sorbea liniştit o bere la doză fără nicio reţinere…
Până la urmă găsesc un loc lângă câţiva bătrâni. Nici nu mă aşez bine că un vânticel îmi şi gâdilă ceafa. Mă-ntorc şi caut locul de unde izvora mica surpriză… dar nu o descopăr.
Era un compartiment “clasic”, unul care te îndeamnă la alternative când vine vorba de călătorii, fie ele cât de scurte!
Soarele zâmbea ştirb reflectându-se în sticla de la geam rezultând pete negre, simbol al murdăriei, ce păreau că au fost făcute în vremea când puteai umbla în tricou p-afară.
Banchetele erau distruse dar cârpite într-un mod grotesc şi fără nicio urmă de arhitectură sau estetic iar coşul de gunoi se prezenta… ca un gunoi, având “pardoseala” distrusă. Ca să nu mai vorbesc de maneta termostatică… flendura-ntr-un cui de tip “L”, dar ce rol mai avea din moment ce înăuntru era o temperatură constantă ce “bătea” spre 0 grade?
Când scriam mai cu foc aud în apropiere o ceartă, era trupa de ţigani, se “blagosloveau” zgomotos în limba maghiară. Apare un tip îmbrăcat destul de elegant (cred că făcea parte din personalul CFR) şi intră în compartimentul cu pricina. “Ce-i aici măi, ce nu vă-nţelegeţi?” şi “Care a fumat aici?” au fost frazele ce le-am auzit de la el după care liniştea a pus subit stăpânire pe încăpere…
Trenul se-ndepărtează de Oradea şi ajunge în Diosig, zgomotoşii de alături coboară lăsând loc la alţii care-şi iau în primire banchetele la fel de gălăgios şi pe ritm de manele de la un telefon mobil…
Soarele ne face cu mâna şi se retrage timid între nori, frigul era din ce în ce mai pătrunzător dar suportabil, se putea chiar mai rău…!
Ajung în sfârşit la destinaţie, Doamne, bine că am scăpat de trenul ăsta respingător. Cobor. Damn, afară parcă era mai cald ca în compartiment…

Mândruloc, Arad, România

ora 7.22

Tocmai traversam DN 7 şi mă-ndreptam spre alimentara de unde îmi beau prima cafea. În staţie era maşina de intervenţie a CTP-ului şi două tramvaie “înţepenite” pe şine… Vânzătoarea îmi zice “azi cred că vei întârzia”. “Da”, îi zic, “aşa se pare…” după care îi dau un leu pentru băutură.
Ajung în staţie. Primul tramvai avea pantograful distrus. Cel din spate era doar blocat de acesta… Lucrătorii de la CTP se-nvârteau pe lângă cele două vagoane dar nicio intervenţie din partea lor… probabil aşteptau să se întrerupă curentul pentru a putea acţiona.

ora 7.34

Apare dinspre dealuri un autobuz ce făcea ruta Lipova-Arad. Se opreşte. O parte dintre cei ce aşteptau (în zadar) cursa de 7.28 se-nghesuie în el. Şoferul le cere bani pentru călătorie, oamenii nu zic nimic şi-i plătesc acestuia. Noi am rămas pe marginea drumului, nu vroiam să ne-nghesuim… Abia după ce a plecat am văzut că mai erau locuri în spate. Damn!

Ora 7.55

Dinspre Arad soseşte autobuzul ce o să ne ducă în oraş. Din el coboară un tip şi strigă la trecători: “Merge careva încolo?”, după care porneşte în trombă spre Ghioroc să-i “culeagă” şi pe ceilalţi friguroşi…

Ora 8.11

Mi-au îngheţat urechile, îmi iau o căciulă pe cap…

Ora 8.17

Abia acum se urcă unul din muncitori pe scară pentru a vedea ce e cu pantograful. După câteva minute îşi dă seama că nu se mai poate nimic. Se dă jos…
Cele două tramvaie prezente în staţie se leagă şi îşi continuă drumul început foarte matinal, spre capăt de linie, adică la Ghioroc…

Ora 8.32

În locul tramvaiului ce trebuia să vină la această oră din Arad apare un autobuz. Călătorii coboară…

Ora 8.33

În sfârşit apare şi “al nostru”. Parcă mai mai cald era jos. Nu mai zic nimic. Visul meu era sa ajung odată la lucru cât mai repede.
La prima oprire coboară câţiva călători ce lucrau la Combinat. În staţia de tramvai erau două garnituri “parcate”. În iarbă era un pantograf. :O “Ce naiba, a început vânătoarea de pantografe?” îmi zic în gând.

Arad, România

Ora 8.50

Autobuzul ajunge la “Calul Bălan”. Din mulţime se aude o voce care anunţă că până aici a fost cursa şi că de aici sunt tramvaie. Puhoiul de înjurături a început să apară. Şi eu i-am luat la ocară, nici eu nu i-am iertat…
Dar ce folos, ne-am descărcat nervii pe săracu` şofer când de fapt celor de la CTP li se fâlfâie de noi, cei de pe ruta Arad-Ghioroc.
Ştiam că cei de la Companie sunt extrem de indolenţi când este vorba de această rută, dar nici chiar aşa. Condiţiile sunt mizere, domnilor, sunt de anul 1967 nu de 2008! Ruşine să vă fie!

Ora 9.33

Ajung la serviciu, cu capul cât China şi cu nervii făcuţi zob. Noroc că fetele au făcut cafea. A doua pe ziua de azi!

Sâmbătă dimineaţă trebuia să ajung în Arad. Aveam tramvai la 5.40 dar tată-meu mă avertzează “Vezi că sâmbăta vine mai repede…”, drept pentru care la 5.24 am plecat de acasă (stau destul de aproape de staţie)…
A fost tare frig la acea oră, îmi îngheţase urechile, cred că au fost în jur de 0 grade. Deja mă uitam obsedant la ceas. ” Nu mai vine odată…?” îmi ziceam în gând în timp ce minutele se depărtau de “şi 40″… Se face 5.49 când observ în depărtare tramvaiul…. “Uh, ce bine”, deja nu-mi mai simţeam urechile!
Era “vestitul” tramvai 1-2. Abia se opreşte dar uşile nu se deschid. Până la urmă le deschidem noi, manual…
Înăuntru aproape la fel de frig ca şi în exterior. M-a întâmpinat o beznă de mă vedeam deja prin tunelurile din Disneyland fugărit de mumii, fantome şi scufiţe pe roşu. În vagon, oamenii revoltaţi înjurau sistemul şi erau nervoşi că or să întârzie la lucru, alţii erau supăraţi (pe bună dreptate) pe CTP deoarece condiţiile sunt precare.
Normal că nici eu nu m-am abţinut să nu le zic vreo câteva în gând… Două scaune mai încolo un bătrân îşi povestea viaţa şi era mulţumit că mai are puţin timp până la pensie. Alţii dormeau zgribuliţi, nepăsându-le de nimic…
Garnitura traversează molcom Vladimirescu şi se-ndrepta spre oraş. Frigul şi întunericul nu au rămas în staţie…
Înainte de a ajunge la podul de la Micălaca, vatmanu spune: ” Vagonul se retrage în depou, vă rog să coborâţi, va veni un tramvai în spate.” N-ar fi prima dată…
Agitaţia şi vorbele de duh mergeau mână-n mână. Am scăpat şi io o sudalmă printre dinţi şi am coborât. Cei mai nerăbdători şi mai grăbiţi au mers la Taxi, ceilalţi au aşteptat cuminţi următorul tramvai ce a sosit după vreo 10 minute.
Ajung într-un final la Podgoria pe la 6.35, cu o întârziere de 25 de minute. Eu nu îi înţeleg pe cei de la CTP Arad, de ce bagă acest jeg de tramvai pe ruta Arad-Ghioroc şi mai ales sâmbăta, nu înţeleg de ce nu trimit la casat asemenea specimene numite Timiş, îs tare obosite, şi-au trăit viaţa. Şi aşa ne anunţau cei de la Companie că au achiziţionat de curând tramvaie din Austria aşa că ar trebui să trimită Timişurile pe linie moartă, singura linie acceptată pentru ele.
Pe siteul oficial al CTP, la rubrica “Parc auto/tramvaie” descoperim faptul că mai sunt 12 astfel de unităţi, cred totuşi ca aceste cifre nu sunt actualizate, eu am mai observat doar două garnituri hoinărind prin Arad, pe lângă 1-2 mai e 15-16, recondiţionate la Astra Arad pe la începutul anilor ’90.
Şi ca să vezi drăcia dracu, la 8.30, dinspre arad ce tramvai credeţi că a venit? Exact, 1-2. Şi nu era clona lui!